dupa ce saptamana trecuta am descoperit cheia la secretele universului si am ierarhizat prietenii si am decis ca unii nu sunt aseara a venit randu unu scurt moment de panica in momentul in care am realizat ca mi-e dor si ca anumiti oameni creeaza dependenta si a fost destul de ciudat, mai ales ca renuntasem sa am atata incredere in oameni incat sa devina parte definita a vietii mele undeva prin clasa a 10-a cand am suferit o mare deziluzie. mama ce emo suna asta. dar asa e.nu am mai acordat nimanui atata incredere incat sa ii zic ce cred si ce simt indiferent de om. am hotarat eu atunci ca momentul in care te implici cu o proportie mai mare de 80% in orice, e o chestie sortita esecului si unei doze de suferinta dupa. si de atunci am inceput sa traiesc safe din punctu asta de vedere. bineinteles ca au mai existat dezamagiri dar nu atat de profunde. nu ma mai atingeau atat de tare incat sa sufar. si atunci a iesit soarele pe strada mea, and it was just sunshine baby….
asa, si ziceam ca aseara am avut momentul meu de panica in care mi-am dat seama ca imi pasa si ca mi-e dor de chestii si ca in mod surprinzator nici unu din noi nu a dat-o in bara in modu lui caracteristic pana acum si ca it’s all good.. si e o chestie ciudata,mai ales ca unii oameni au un talent incredibil sa distruga orice lucru bun care li se intampla, indiferent de ce obstacole au de depasit pentru a face asta, dar nah… sunt incapatanati si se lupta pentru atingerea idealului, sunt auto-distructivi. (da, ma numar printre ei… ) fie ca imi propun sa indepartez pe cineva, sau ca ma sperii si fug mancand pamantul cand vad ca lucrurile sunt stabile (in orice fel de relatie), fie ca incep sa fac glume cretine. cert e ca asa sunt si aparent mai sunt oameni care fac la fel, da’ acum pare altfel in mod surprinzator( asta nu inseamna ca tre sa faci asta daca am zis eu ca e bine, just to prove a point)… acum ca am zis asta probabil o sa se duca totul dracului, dar what the fuck… tre sa crestem si noi la un moment dat sa nu mai fim atat de imaturi in ceea ce priveste relationarea cu alti oameni si eu zic ca pentru mine asta e un pas inainte…
nu ma apuc aici sa dau nume, prenume, data de nastere, inaltime, greutate, culoarea parului sau a ochilor si nici semne distinctive, ca nu suntem la politie, dar banuiesc ca persoana aia oricum o sa se simta acum… ca e o descriere mult prea amanuntita si prea personala… si chestii pe care le stie…
acestea fiind zise, va urez un week-end smecher si nu faceti abuzuri 🙂
sunt multe chestii cu care m-am invatat si fara de care imi e greu sa raman cu zambetul pe buze, dar ma straduiesc desi de multe ori clachez si dau cu batu in balta. sunt unele lucruri care imi redau instant pofta de viata si azi aveam nevoie de asa ceva… si s-a gasit. de cele mai multe ori avem nevoie de atat de putin ca sa ramanem cu un ranjet tamp infipt pe fata incat ma pufneste rasul… (acum nu ti-o lua in cap :P) eu imi propun multe lucruri si imi doresc si mai multe si sunt si razgaiata si cand nu imi iese ceva ma botosesc cum ar zice cineva. si pur si simplu mi se taie orice chef… asa sunt eu. nu zic ca problemele mele sunt mai presus de ale altcuiva, dar sunt unice prin simplul fapt ca sunt ale mele si ma privesc personal. de aia accept rasfat si cocoloseala de fiecare data because i’m a girl for fuck’s sake…
azi dimineata eram foarte hotarata sa imi bag picioarele si totusi things happen for a reason…
chestia asta am scris-o acum cateva sapt da’ timpul meu e limitat si trec din ce in ce mai rar pe aici… but here it is…
“sunt atatea persoane inchise in mine si se lupta pentru a iesi la iveala si trec de la rosu la negru si de la agonie la extaz… nuante de gri nu exista pentru ca pentru mine nu exista cale de mijloc. e totul sau nimic. nu pot sta in mediocritate in anonimat sau in umbra… it’s all about the spotlights for the “diva” (asta pentru cunoscatori). e plictisitor si anost. daca nu am focuri de artifii nu e noapte. stelele si luna sunt un cliseu pentru cei romantici… pentru mine sunt niste chestii fumate intr-o seara de vara cand mai aveam idei de-astea puerile… cand nu eram cinica si sarcastica… nu exista nici fat-frumos si nici balauri… si daca ar exista fat-frumos, oricum chirila il uraste asa ca nu are nicio importanta. mie imi plac lucrurile noi, alea care iti injecteaza adrenalina in sange si te fac sa fii peste tot intotdeauna. eu vreau agitatie si refuz stari de beatitudine si contemplare. alea sunt pentru oamenii obisnuiti si lenesi, si chiar si pentru aia reprezinta un ideal greu de atins . pentru mine e o sfasiere continua a unui eu macinat de stari de nebunie. eu nu sunt multumita niciodata si tot ce am e sub nivelul asteptarilor mele.. not good enough asa ca decid sa ma fortez pana la extenuare fara sa fiu convinsa ca e ceva palpabil, fara sa stiu daca e posibil. si asta e doar o mica bucatica de nebunie… there’s plenty more… intr-un haos ordonata daca exista asa ceva, atunci eu sunt regina in imparatia haosului ordonat…
metode sa te eliberezi?… zero… asa ca ramane sa dai frau liber demonilor fara sa iti pese de victimele colaterale”
maybe things really fade away… te trezesti dimineata si incerci sa invii ceva ce nu mai exista si ii faci un fel de respiratie artificiala si terapie de soc si bagi pastile si tutun si incepi conversatii de cofetarie de dragul vremurilor cand erau chestii spontane si cand nu era nevoie de socuri electrice ca sa pompezi subiecte si ca sa se ajunga la un punct convenabil pentru toata lumea…
uneori poate e mai bine sa lasi o chestie sa moara natural si nu sa tot incerci sa salvezi ceva ce nu mai e acolo, poate ca nu reusesti sa faci decat mai mult rau si ca poate unele chestii nu se mai intorc, nu se remediaza si se pierd undeva in timp. se estompeaza pana ai impresia ca nu au fost acolo niciodata. mai sunt fractiuni care te fac sa te simti ca intr-un deja-vu.. auzi o melodie sau o gluma si persoana aia e acolo si de fapt nu mai e aceeasi persoana. si iar faci terapie soc. uneori cele mai bune chestii raman nespuse pentru ca pentru anumite chestii inca nu s-au inventat cuvinte sau solutii. pur si simplu ce ai nu acopera ce vrei sa zici si mai bine taci.
mi-au trebuit aproape 20 de ani ca sa ajung la concluzia ca anumite lucruri se schimba si ca surogatul nu poate fi la fel de bun ca originalul si ca oricum ai incerca si oricum te-ai da peste cap de 3 ori ca in basme uneori chiar nu e suficient, ca uneori sa te gandesti la o chestie intens nu face decat mai mult rau si ca nu tre sa te uiti in calendar si sa te gandesti ce faceai cu x timp inainte. prea multe coordonate intr-o ecuatie cu prea multe cunoscute nu formeaza o ecuatie pe care s-o rezolvi. uneori nu mai ai ce sa rezolvi pentru ca uneori nu ai ce rezolva. s-au dus si cuvinte, si meditatii si reprize de ras isteric si de plans si petreceri in care bei pana dimineata si faci toate rahaturile posibile, s-au dus si certuri interminabile si discutii fara sens de zeci de minute la telefon si ramai in situatia in care unele lucruri raman mai bine nespuse.
si tragi linie si nu iti dai seama cu ce ai ramas…nu inca, poate intr-o zi o sa stii sau poate niciodata. poate te-ai maturizat sau poate nu o sa faci asta niciodata si poate e chiar mai bine asa. poate nu iti mai pasa de ce a fost, poate ai ramas cu sentimente confuze, poate cu sentimente de care nu credeai ca esti in stare.
ne plac oamenii indisponibili emotional, aia cu prieteni sau prietene, cu relatii stabile, care nu se indragostesc, care fac sex just for sport, care sunt aroganti, cinici,ironici si distanti. ne plac oamenii care nu se apropie de nimeni, care au pasiuni mult prea inradacinate ca sa mai aiba timp de altceva, ne plac oamenii care nu au timp, ne plac oamenii care nu sunt atenti, intarzie, isi fac planuri si se razgandesc in ultimul moment. dupa aia ne intrebam unde au disparut toti tipii buni, educati, amuzanti si cu buni simt. dar mai ales singuri. probabil sunt pe acolo pe undeva, dar noi ne concentram atentia unde nu e cazul si cum s-ar zice ne pierdem timpul degeaba. nimic nu poate iesi din asa ceva, sau mai bine zis nimic bun sau care sa dureze. din oamenii astia nu ies nici fluturasi si nu transmit nici inimioare.
si mai e si varianta in care noi suntem atat de instabili si incapabili sa ne exteriorizam incat transmitem cu totul si cu totul altceva decat se intampla. cert e ca niciodata nu ne plac oamenii care sunt buni pentru noi. e ca si cum ai vrea sa scrii cu o pensula. poti sa incerci sa bajbai ceva pe acolo, dar nimic inteligibil. pizza cu inghetata nu e nici ea tocmai normala si uleiul nu se amesteca in apa. facem alegeri gresite si suportam consecintele chiar daca ne displace profund si ne plangem in stanga si in dreapta. sunt alegerile pe care noi le-am facut si nu ne-a obligat nimeni. si dupa aia te uiti in oglinda si te intrebi ce s-a intamplat? nimic ce nu a fost alegerea ta… sau in fine, alegerea mea.. pentru ca probabil despre mine e vorba si aici
pentru ca s-ar putea sa te trezesti si sa te uiti in jur si sa bata vantu si sa te gandesti hmmmm aici nu era un perete sau hmmm aici nu era o casa sau nu era cineva… asta merge pe principiul cine alearga dupa 2 iepuri nu prinde niciunul. este o chestie foaaarte adevarata. dupa aia intorci capul si te uiti lung si iti zici… nah u fucked it up this time… again…
morala o stiu si eu si nu mai vreau sa aud nici o morala… fara sfaturi ca trec pe langa ureche asa flu-flu. am nevoie de chestii simple si care nu se complica pe parcurs, care nu necesita o abordare cu manusi de matase roz… nice and simple… poate asa ajung si eu si altii sa ne bucuram din nou de niste chestii banale care ne placeau candva…
mi-am recitit blogul de pe 360 asa pe sarite… cautam o poza si intamplarea face ca era printre pozele de la inceputul blogului asa ca mi-am clatit ochii cu sentimente autentice… alea chiar erau sentimente si erau emotii si visam cu ochii indreptati spre acel ceva care ma facea sa ma ridic dimineata din pat si sa incerc. scriam de dragul de a scrie si de dragul de a imi intinde ideile pe foaie… o foaie pixelata, dar tot o foaie. traiam cu maxima intensitate si cu 5 grame de iluzie pe care le rasfiram pe multele kilograme de rahat pe care le gaseam pe drum… si alea 5 grame faceau ka-boom si se transformau in amintiri dragi. acum nu pot zice ca am amintiri dragi pentru ca fie sunt prea recente , fie nu implica sentiment ci doar un munte de superficialitate.
m-am distrat muuult de tot in ultimele luni si am facut cele mai tampite chestii cu putinta, de care nush daca sa fiu mandra sau sa le regret. m-am obisnuit sa nu regret nimic si nu incep acum…
da nu pot privi cu nostalgie ce a fost si cum am trait si cum ma bucuram de multe nimicuri si acum ca am mult mai mult m-am schimbat atat de mult incat acum nu ma mai pot identifica cu ce era acu 5-6-7-8 luni…
nu-mi pot da seama cand am devenit cinica si cand am inceput sa zic ce cred fara sa-mi mai pese pe cine supar… cand am acceptat sa fiu pupata in fund ocazional de dragul de a ma simti in centrul atentiei. e ca un mic gol de memorie. imi aduc aminte ce a fost si ziua de azi… cum s-a ajuns aici e cu un mare semn de intrebare…
acum… ce o sa fac in privinta asta e o intrebare la care nu stiu sa raspund acum… imi aduc acum aminte ca si hoinaru a avut un moment d-asta… as putea zice ca el s-a trezit inaintea mea… oh well…
m-am obisnuit sa neg tot ce nu imi convine, sa ma prefac ca nu exista si chiar merge in 80% din cazuri, merge sa refuz ca exista o problema si sa raman cu un suras pe buze. ignor ce nu imi convine si imi inghit trairile si de cele mai multe ori imi e bine sa nu fiu eu si sa nu imi intind viata pe tava. sa las sa se vada doar atat cat vreau eu, cu riscul de a parea o persoana rece si neinteresata decat de ceea ce vreau eu.
de cele mai multe ori imi e clar ce vreau si totusi imi e greu sa imi fac o schema cat de cat logica cu ce imi trebuie pentru asta si chiar si mai greu imi vine sa le transmit celor din jur ce e cu adevarat important si ce vreau de fapt. se poate ca gradul de reticenta in cazul meu sa fie foarte foarte mare si gradul de incredere mult prea mic. sunt bubite la creier pe care le am si sunt multe. si sunt sechele cu care am ramas si temeri mari si late. e adevarat ca ma gandesc mult prea mult la ce mi se intampla si la maniera in care sunt croita. imi analizez toate reactiile si nu numai ale mele si imi bag capul in fata fix pana unde cred eu ca trebuie si daca nu am un pingback nu mai fac nimic si ma ascund sub carapace si gata. acolo se termina tot.
in ultimele zile iar m-am gandit prea mult la mine si la cum se perinda diverse emotii si gesturi si oameni prin viata mea. si m-am dat vreo 3-4 metri in spate si am observat si nu mi-a placut ce am vazut si am dat nas in nas ori cu aceeasi reticenta, ori cu multa nepasare,ori cu mult egoism… nu imi dau seama care e mai rau din astea doua…
pe de alta parte recunosc si eu masura in care am tendinta de a pastra totul la un nivel formal si fara complicatii, de parca totul s-ar putea rezolva la un nivel simplu, la fel ca intr-o comediuta americana. cert e ca undeva trebuie sa schimb si sa revizuiesc ceva, ceva ce nu stiu inca ce anume e…
J’ai compris tous les mots, j’ai bien compris merci
nu-mi vine sa creeeed… aproape am scapat… cu un ochi mai uit la vacanta. am scapat de stresul major si sunt destul de relaxata. de obicei acum o dau in bara cand nu ma mai concentrez. incerc sa nu fac asta.
vorbeam cu mama si mi-a adus aminte ce i-am zis cand a inceput facultatea… ca eu nu iau examenele la fizica si analiza… si mi-a zis k o sa le iau… she was right 🙂
ei bine… that was that. mie inca nu imi vine sa cred. astept sa plec la munte. vreau sa mearga muuulti oameni dragi. sa vedem care sunt usor de convins si care ma refuza 😦
azi am avut cea mai ciudata senzatie. n-am mai avut parte de o privire atat de patrunzatoare pana acum. am simtit privirea aia cum imi ajunge pana in ceafa. si cum rupe din mine. nu a insemnat nimic, dar oricum cred ca am neglijat aspectul asta si m-am facut ca o ignor. au trebuit sa ma traga oamenii din juru meu de maneca pana sa vad si eu. cateodata ma mir si eu cat sunt de naiva la anumite faze sau cum ma prefac naiva…
oricum fac abstractie de ce nu vreau sa vad si ma voi preface si de acum inainte ca nu vad asta…that’s me… i see only what i want to see
cand obosesc si simt ca imi pica ochii in gura si imi vine sa plang ca nu-mi place ce trebuie sa fac (pentru ca da, sunt foarte rasfatata) tot ce imi doresc e a biiiiig biiig hug si cateva cuvintele dragute acolo cum ca totul va fi bine, eventual cateva planuri care probabil nu vor fi duse la bun sfarsit dar ma fac pe mine sa ma simt mai bine si sa ies din impas. stiu asta e dovada de superficialitate, dar deh sunt fata si imi place sa fiu rasfatat, imi place sa fiu luata in brate de anumiti oameni, nu de oricine, imi place la nebunie sa ma simt protejata… asa sunt eu… 😀
am simtit nevoia sa zic asta… pffff… au mai ramas fix 15 zile de stresiune… stiu, devin enervanta 🙂
iubiri, placeri, orori 