am un orgoliu mare cat casa pe care nu reusesc nici acum sa mi-l infranez.. imi e atat de greu sa zic ca imi pare rau si totusi o fac cand imi pasa de persoana aia. de multe ori sunt constienta ca fac rau cuiva si ca ajung sa calc personalitatea cuiva in picioare, chiar si atunci cand imi pun tocurile cui… si merg de parca as calca pe asfalt, fara nici un fel de remuscare, constienta ca fac rau cuiva, constienta ca poate imi e prieten si constienta ca ii pasa si ca inghite. si dupa un timp am remuscari si vreau sa zic ceva si mi se opreste in gat.. cuvintele nu vor sa iasa si ma lupt cu un orgoliu de cacat. mama imi reproseaza ca am orgoliul asta de vreo 12 ani de zile si eu imi reprosez ca il am de vreo 5 si totusi nu fac nimic in privinta asta
imi cer scuze si de cele mai multe ori chiar sunt sincera cand fac asta, nu de alta dar daca nu simt eu ca tre sa imi cer scuze nu fac asta doar de dragul de a ma auzi zicand ca imi pare rau. e destul de simplu din punctul asta de vedere. sunt o persoana sincera si totusi rautacioasa si ranchiunoasa, dupa cum ar zice radu…i have issues. cred ca nu mi-au dat ai mei bomboane cand eram mica “ca sa ma indulcesc”…
m-am gandit destul de mult in ultima vreme cum fac eu lucruri desi stiu ca nu e bine ce fac si ca unii ies sifonati de pe urma unei astfel de situatii si totusi parca ceva ma impinge de la spate sa fac asta. recunosc ca am avut profesori buni in acest domeniu si ca am vazut ca daca tu nu esti afectat de nimic apar tot felu’ de discipoli :)) si totusi ma trezesc zicand oamenilor exact chestiile pe care stiu ca nu vor sa le auda…
acum ca am zis asta, poate nu o sa mai am nimic de “dovedit” si o sa devin si eu un om mai bun, care sa militeze pentru pacea in lume si pentru o lume mai buna, in care toti oamenii sa se iubeasca si sa comunice… some kind of hippie…
i’m sorry bha
iubiri, placeri, orori 