chestia asta cu campania devine din ce in ce mai amuzanta. stimatul si onorabilul catelus a lui ovidiu vantu a fost in sfarsit pus la colt. stai jos mirciulica ai 4! pe langa o tona de chestii care se bat cap in cap mai esti si o sluga care in toi de noapte face vizite sa linga mana care te hraneste. as fi crezut ca numai datorita faptului ca ai crescut intr-o familie buna ai avea putina demnitate. ups am uitat ca ai crescut intr-o familie de securisti mizerabili….
as vrea sa imi explice si mie cineva o chestie, ca eu sunt mai proasta de felul meu. cum vine aia sa reduci contributia salariatilor la casa de asigurari sociale ca sa cresti pensiile. i can’t put my finger on it… i really can’t… vrei sa cresti cumva pensiile punand jumatate din pensionarii romaniei in fata plutonului de executie sau cum. daca stau sa ma gandesc mai bine cred ca acolo ai merita sa stai tu cu vaca aia de abramburica si cu stimabilii nastase, vanghelie, mazare, mai zic? nica, mitrea? mai zic cativa? e suficient zic eu. in afara unor idei care sunt utopii curate repetate la nesfarsit cau o caseta stricata n-am auzit nimic, dar absolut nimic de la mirciulica. responsabilitatea pentru faptul ca nastase inca se mai afla in libertate p..a si multe altele.
ma tot intreb de vreo luna de ce nu i se face cuiva mila sa te scape de agonie si sa te impuste. da sunt anarhista 
)
ce mi s-a parut penibil e ca am vazut acolo in primu’ rand al oamenilor de campanie personalitati publice care nu stiu ce dracu cauta acolo adica wtf. ilie nastase? florin chilian? mircea diaconu? cristian topescu? ovidiu lipan tandarica? puiu iordanescu? craciunescu? ce puii mei cauta oamenii aia acolo? n-ar fi mai sanatos pentru ei sa isi vada de meseriile lor? stiti cine mai lipse? tudor chirila, ca tot e un exemplu de moralitate pentru floricica de crin. referitor la asta pot intelege ca ii place muzica, nu de alta dar si mie imi place, pot intelege ca i-a placut sa il vada jucand la teatrul de comedie dar de unde si pana unde a devenit un fel de maica tereza varianta masculina din productia anului 2009?
chiar isi doreste romania sa cada atat de jos alaturi de creatura asta numita mirciulica cel cu frica in cel mai adanc si imputit cacat????? ar trebui sa ganditi si sa miscati fundurile pufoase sau nu sa votati. si sa o faceti cum va dicteaza voua constiinta…
ah da si ganditi-va daca va place cum miroase cacatul.
v-am lasat,
forever yours,
jo
ps: ipostazele preferate ale tovarasului mirciulica,
curva lu’ vantu, voiculescu, patriciu (practic il fac posta)
sau in ipostaza de copilas al lui marean, mare om politic, figura marcanta a psd-ului
pps: chiar voi cu cine votati?
Archive for dileme
stai jos, ai 4!
i don’t wanna miss a thing
am avut niste zile foarte foarte ciudate si mi-am adus aminte cum e sa treci de la agonie la extaz si asa mai departe si cum e sa simti cum ti se farama lumea sub picioare si dupa aia sa explodezi ca un artificiu… it always makes me feel alive chiar daca uneori totul pare transformat in scrum.
nici viteza si agitatia parca nu te mai salveaza si nici masinile care trec vajaind pe langa tine cu farurile aprinse si cu stopurile lor de un rosu incandescent. parca timpul s-a oprit in loc si clipa s-a dilatat in asa hal incat ajungi sa te simti blocat intre 2 vieti care nu iti apartin. parca nici macar linistea care urmeaza acum nu ma satisface.. ma intristeaza oarecum. ma simt golita si pustie.. se pare ca viteza si agitatia in jurul meu ma pastreaza in viata chiar daca uneori ma doboara. it’s a weird life, mine a mean…
si ma simt mai straina de toate lucrurile la care am aspirat vreodata decat m-am simtit vreodata. par niste chestii atat de neinteresante si de plictisitoare, iar eu ma simt mai rupta de restul lumii ca niciodata. mi se pare ca orice chestie pe care as putea sa o realizez este mult prea lipsita de maretie si de glorie, asta in opozitie cu ce mi-am dorit de cand eram de-o schioapa. i want to do great things dar oamenii pe care ii intalnesc ma dezgusta intr-un mod profund.
ma fac sa imi dau seama cat de mic esti si ca pe masura ce inaintezi te dezumanizezi si totodata te blazezi. imi dau seama cat de mult se promoveaza non-valorile si cat de lipsiti de principii sunt anumiti oameni. ii vad cum se tarasc in noroi si cum ii trag pe cei dragi mie alaturi de ei desi si respectivii ii iubesc. este o priveliste grotesca. si ma simt neputincioasa. nu te poti lupta cu morile de vant si privelistea ce se infatiseaza inaintea ochilor mei pare desprinsa din apocalipsa. totul se naruie, totul se darama si ma vad fortata sa renunt, nu ii poti salva pe toti si ciudat e ca ei nici macar nu incearca sa ma salveze pe mine. and i know im not perfect asa ca am si eu la randul meu nevoie sa fiu salvata. se pare ca nu sunt o persoana worth to be saved 
think about all of that and try to make the ones near you better
good night,
jo
someone
in fiecare zi imi doresc sa fiu ceva ce nu sunt, ceva ce am fost, cineva important, cineva mai bun, cineva care sa stie mai bine ce vrea, cineva care sa stie cum sa obtina ce vrea, cineva mai perfectionis si mai ambitios. vreau sa fiu cineva care nu neaparat sa fie mai bun… ci mai degraba cineva care sa detina mai multe raspunsuri decat intrebari, care sa stie cum ar trebui sa actioneze in multe situatii, cineva caruia sa ii pese mai putin si sa nu mai puna pret pe niste detalii… vreau sa fiu persoana aia care e stapana pe situatie nu numai aparent, ci si in interior…
vreau sa ma trezesc maine si sa stiu cef. de fapt vreau sa ma trezesc luni si sa stiu perfect cef. vreau sa imi iasa si mie perfect fara sa ma impotmolesc… si aici ma refer in general, nu numai la chestia asta. vreau atat de multe chestii incat traiesc in fiecare zi cu frica de a nu reusi ce mi-am propus. aproape ca am inceput sa nu mai fac nimic pentru chestiile pe care vreau sa le obtin de frica unui esec. stiu eterna balmajeala cu cine nu risca nu castiga, but fuck it…
deja incep sa scap funia din mana si sa vad cum mi se imprastie in zare niste baloane colorate. deja simt ca am dezamagit singura persoana care a avut incredere in mine in momentul in care eu nu aveam… and that was a while ago. azi iar nu am incredere in mine tocmai pentru ca lucrurile intre noi s-au schimbat in asemenea hal incat am ajuns in postura in care m-am pierdut eu. da frate azi imi e dor de lucky 13 si de niste discutii de dragul vorbitului care devin din ce in ce mai rare… know what? we both suck…! si mai e o chestie… nimeni nu ma mai impulsioneaza sa dau tot ce am mai bun. e enervant sa vad ca toata lumea e multumita de cat fac… fratilor… am nevoie sa mi se zica: “it’s not good enough”, numai ca din pacate exista o singura persoana care de obicei face asta si in ultima vreme nu e in apele lui…
tine minte…
“Heeei, e cafeaua dulce sau amara
Hei, n-a ramas nimic in care sa mai crezi,
Stai si asculta pentru-a mia oara …
Si tine minte … tot ce vezi .“
m-am trezit dimineata cu versurile astea in minte… si ma urmaresc de cateva ore bune… stau aici langa mine cumintele si ma inteapa cu rautate…
“Hei, te-ai uitat sa vezi ce frig e-afara
Hei, ai utat ca nu ai voie sa visezi ?
Stai si asculta pentru-a mia oara
Si tine minte, tot ce vezi …“
cum s-ar zice ma inteapa si nu prea. e greu la un anumit moment sa penetrezi ceva ce nu da dovada de nici o emotie si pentru care nimic nu prezinta interes. asa sunt eu. sunt blazata si nu as stii sa zic de ce sau din cauza cui. pur si simplu fac chestiile pentru ca trebuiesc facute nu pentru ca asa as vrea eu. m-a demoralizat sa vad “ferma animalelor”. asta nu e un film pentru copii, nu a fost niciodata. george orwell nu scrie carti pentru copii. cartile alea au substrat si esenta. imi aduc aminte ca am citit cartea asta in clasa a 9-a cand am citit si “1948″.. pe moment m-a marcat, dar cu timpul am uitat de ea. m-a marcat pentru ca si asa ma simt eu mai mereu neinteleasa si revoltata de tot felu’ de chestii. cartile lui parca sunt cireasa de pe tort. asa a fost si azi.
si mai era si cafeaua de dimineata, amara si totusi imi rascolea simturile. cafeaua mea este mai mereu amara si uneori trista. e parca un ritual care se innoieste in fiecare zi. tigarea inteapa si ea. si dupa aia oamenii stau si se intreaba de ce lucrurile pentru mine sunt nuantate doar in alb sau negru. se intreaba de ce nu debordez de entuziasm si optimism, se intreaba de ce nu am starea necesara pentru toate rahaturile de cofetarie si se intreaba de ce nu sunt si eu putin mai dispusa sa las de la mine. lucrurile sunt cum sunt si chiar nu au niciodata nuante intermediare. oamenii nu se schimba… ei raman aceiasi numai ca uneori uita cine sunt. asa sunt si eu asa esti si tu… doar ca uneori nu vrem sa recunoastem chestia asta si ne complacem intr-o stare de negare perpetua. e nevoie doar de un mic moment de deja-vu in care sa vezi ce erai si ce incerci acum sa pari. si in clipa aia revezi totul ca pe un film prost pe care il dau astia la teve de sarbatori. e ca si cum ai revedea singur acasa pentru a 100-a oara sau die hard pe protv. asa esti si tu. always the same. asa sunt si eu chiar daca ma ascund dupa pat sau in coltul camerei cand e intuneric. e fix aceeasi poveste veche sau noua.
esti aceeasi persoana cu aceleasi angoase si frici, mania persecutiei este tot aia.. fricile sunt tot ele, temerile nu a reusit nimeni sa le stearga, it just needs a trigger to come out and play again hide and seek…
lost inspiration
mi-em pierdut ceva-ul ala care ma facea sa scriu si odata cu scrisul sa pun in ceea ce scriu si o farama din mine. nu mai e personalizat. nu mai e special, nu ma mai reprezinta… nu mai reprezinta un sentiment si nici nu mai simt o nevoie intensa sa imi insir toate sentimentele pe “o foaie de hartie”. se pare ca mi-am redirectionat sentimentele si ele nu mai incap in cuvinte. nu se mai axeaza pe starea lor cea mai pura ci se transforma in gesturi. nu mai port un dialog cu mine si nici nu ma mai contrazic la fiecare pas. nu imi mai atrag atentia multe din chestiile marunte care imi umpleau ziua.
uneori ma simt de parca nu mai trebuie sa imi materializez visele in cuvinte. s-a intamplat cumva ca ele nu mai vina la pachet si sa nu imi mai tremure in varful degetelor. tremura altundeva unde nu mai simt nevoia aia impetoasa de a fi rostite. de parca as fi fost un bolnav care nu se putea exprima fara sa intoarca privirea decat din atingerea tastaturii si tacanitul continuu si acum nu mai am nevoie de ea. ca pe o haina veche pe care nu o mai porti asa am aruncat-o.
chiar daca simt uneori nevoia aproape dureroasa de a urla si de a canta si de a dansa si chiar daca acum cateva zile cantam in masina cum nu mai cantam de mult si aveam o pofta de viata care imi zguduia toate fibrele si inima imi batea tare si o simteam in gat… pur si simplu m-am obisnuit sa imi fie bine (cat de arogant suna asta,nu?)… oh well n-am ce sa fac. toate chestiile care imi pareau such a big deal acum catva timp (sa zicem ani) acum imi par atat de naturale si totusi imi e dor uneori de ingramadeala aia de sentimente contradictorii si de placerea cu care savuram “fructul oprit”… is it just a part of growing up?
am incercat sa retraiesc drumul de la liceu acasa care de fiecare data era plin de zbucium sufletesc ca sa ii zic asa si de tot felu de mici drame si de trairi intense (in my head) si nimic… it was a street like any other. nimic mai mult sau mai putin. am fost cu rolele chestie pe care n-am mai facut-o de ceva timp si still almost nothing.
totusi i feel good about myself si sunt constienta ca a while ago i would have been torn appart by the speed of my life dar acum mi se pare ca totul decurge destul de “normal”. where’s my rush in things? i need a sugar rush to spice things up
welcome to the jungle…
in ultima vreme pur si simplu am suferit de o lipsa de chef si de interes acuta cu privire la orice sau aproape orice ma inconjoara… desi as putea zice ca sunt cateva chestii care aduc soarele pe straduta mea… dar in general pur si simplu nu am chef sa imi manifest interesul pentru nimic. chiar daca e primavara si chiar daca e frumos si soare afara… desi am momente si zile in care redevin my old self si particip la mici glumite si shotii in general sunt mult prea deprimata datorita faptului ca ma trezesc la 6.40 aproape in fiecare zi si sunt mult prea obosita ca sa reactionez in vreun fel. si cand stau si ma uit in jur vad ca lumea e o jungla in care toti lupta pentru supravietuire si nu pentru a higher meaning chestie care ma dezamageste uneori, dar pe care daca duc lucrurile in extremis as putea sa o inteleg… people are growing up si fac ce au vazut in casa, adica se fofileaza si evita responsabilitati si realizez ca din asta le naste instinctul de supravietuire si asta este lucrul care transforma lumea in care traim intr-o jungla. si cand nu vad motivatie in jurul meu pur si simplu nu am chef. and i hate myself for not beeing in the mood for anything. si in fiecare dimineata ma trezesc si imi spun ca de azi i’m gonna push my limits si o sa le fac pe toate si reusesc in foarte mica masura si seara adorm gandindu-ma ca nici azi nu am putut sa fac toate chestiile pe care le-am vrut si imi propun din nou si din nou. de ce? pentru ca undeva in capsorul meu tare si patrat stiu ca nu e nevoie decat de vointa si de determinare… si iar adorm sperand ca one day ill be the best version of myself. si ziua asta poate sa fie azi sau maine sau poate chiar poimaine dar trebuie sa fie
haos…
viata mea este as usual un haos organizat in limite decente. cand am timp de unele, n-am timp de altele. ma implic 100% in ceva si neglijez orice alt aspect al existentei umane. uit pur si simplu… uit de oameni, uit de mine, uit…
si totusi e una din perioadele mele de antisocialitate maxima, desi nu este atat de evident ca in alte dati. traiesc cu impresia clara ca imi este sortit luna asta sa dau peste toti cretinii pamantului… peste toate masinile de la scolile de soferi… peste toate blondele proaste carora le-a luat taticu bemve…peste oamenii care se pricep la fotbal, agricultura, irigatii, educatie si care sunt gata-gata sa iti dea sfaturi legate de economie sau sfaturi legate despre cum ar trebui sa ne comportam pe durata crizei economice… ce mai… toti talentatii pamantului.
mai exista si categoria aparte de lingai… aka (as fi tentata sa zic aia care stau in prima banca la cursuri, dar si eu fac asta pentru ca in spate sunt tentata sa ma ocup cu alte indeletniciri si nu sunt atenta)… deci aka aia care vad in profesori niste zei coborati direct de pe muntele olimp… ) sfat: get a life… 
dar de obicei o mare parte din aia din prima categorie intra si in a 2-a… so fuck it…
si totusi in haosul meu exista niste chestii atat de bine stabilite si atat de clare si de logice incat de cele mai multe ori ma trezesc zambind dandu-mi si eu seama de cat de clare sunt… si chiar daca sunt grumpy incerc sa ma bucur de chestiile marunte… stiu ca pare paradoxal…
ei si daca sunt grumpy ce… uneori i think im funny cand incep eu sa imi vars naduful si sa comentez… adica pe scurt… ca pe orice copil retard, pe mine ma amuza comentariile mele… in ce hal am ajuns nu? )) si acum sincer cum sa nu devii grumpy cand pleci de acasa si e soare si frumos si adie un vanticel simpatic si brusc ajungi la destinatie si vezi k s-a innorat..? sau cum sa nu fii grumpy cand vezi k cei mai nepriceputi si mai lipsiti de experienta in privinta unei chestii se dau profeti si incep acolo sa bata campii cu gratie? … maybe i am chaos itself but i know i rock )
sacred…
do we really have anything sacred? avem ceva in care ne refugiem, avem ceva care ne limpezeste gandurile si le domoleste astfel incat ele nu mai curg precum avalansa… dar in acelasi timp avem si ceva nesigur, ceva dramatic, ceva ce ne impinge parca de la spate sa facem lucruri necugetate, impulsive intr-o maniera dureroasa… avem ceva ce ne impinge sa facem rau si sa ne chinuim pe noi insine indiferent de consecinte.. si in clipele alea fugim de tot si de toti, ii impingem pe toti la o parte indiferent de cine sunt si de faptul ca probabil ne vor binele si nu au gresit cu absolut nimic… uitam de lucrul ala “sacred” care ne aduce zambetul pe buze sau macar o doza bunicica de liniste interioara. si redevenim furtuni pline de tunete si de fulgere care se desfasoara in noi… fara sa poata reverbera in afara, furtuni pe care le observa doar cei initiati…
probabil ca ne inchidem uneori prea mult intr-o bula de sapun fara sa ne gandim ce se poate intampla in momentul in care bula aia incepe sa se deformeze… pentru ca asa suntem … impulsivi pana la o limita a masochismului… ne uitam intr-o oglinda fara ca de fapt sa vedem in ea altceva decat vrem sa vedem… si nu e nici un bal mascat si nici o petrecere de halloween… nu suntem costumati dar vedem ce vrem si cum vrem… vedem niste aparente care tin doar de momentul respectiv si suntem mai subiectivi decat ne face noua bine. nu pot traduce ce simt decat in niste cuvinte confuze, insirate fara sens, fara cap si fara coada… cuvinte care nu au nici un fel de sens pentru nimeni.. nu au cum sa aiba sens pentru ca de cele multe ori senzatia din care provin nu are sens decat pentru noi.
si cu toata aparenta constienta pe care o avem asupra acestui lucru incercam in fiecare moment sa facem demonii astia sa plece de langa noi, sa se evapore, incercam sa le infigem un tarus in inima chiar daca stim ca ei vor reveni, chiar daca stim ca sunt imposibil de doborat si toate astea pentru a trage din nou cu ochiul in oglinda aia capcana… pentru ca ea face totul sa para ok, macar pentru cateva clipe si pentru ca ea creeaza dependenta psihica…
