acelasi loc, aceeasi muzica care iti curge prin vene… aceeasi senzatie ca imi vine sa plang…
Archive for April, 2009
forever
pe principiul im forever blowing bubbles, priti bubbles in the sky… azi admit faptul ca some things are meant to last forever si ca in anumite de relatii nu conteaza nici distanta, nici timpul nici nimic. in momentul in care reapar oamenii aia nu numai ca anumite lucruri nu se schimba. mai mult de atat exista o legatura atat de puternica care are a life of its own. as putea zice ca sunt lucruri care se leaga si mai tare chestie care pe mine una ma surprinde teribil… mai ales venind din partea unor oameni atat de … dificili ca sa zic asa but still… persoana in care am incredere cu viata mea. i can trust that precise one to guard my life and i know it is gonna be ok. sunt putine persoanele astea in viata mea, chiar vreo 2 la numar. dar aceleasi persoane care te ridica… tot ele iti darama castelele de nisip si te demoralizeaza si nu prin prisma pretentiilor pe care le au de la persoana ta ci prin prisma lucrurilor pe care le fac… prin prisma faptului ca admit ca nici chiar ei nu sunt invulnerabili la o anumita chestie. si atunci ai un mic moment de collaps pentru ca daca super-persoanele alea nu pot… what about the rest?
sunt clipe in viata mea in care ma bucur ca exist si ca mai sunt si alti oameni ca mine cu care ma inteleg dintr-o privire si care si ei ma inteleg pe mine. oameni care prezinta o continua provocare dar care in acelasi timp iti zic niste adevaruri pe care eu una incerc sa le evit din rasputeri si de care fug ca dracu de tamaie ( a mi se scuza expresia)… and with them it’s all about the music… n-am mai ascultat de mult muzica si sa o fredonez alaturi de cineva astfel incat sa aiba feeling. momentele in care se intampla asta la cheia, in alta companie sunt de mult apuse si cum zicea si R. ciorba reincalzita nu e niciodata buna.
but don’t you dare crumble my sand castle…
tine minte…
“Heeei, e cafeaua dulce sau amara
Hei, n-a ramas nimic in care sa mai crezi,
Stai si asculta pentru-a mia oara …
Si tine minte … tot ce vezi .“
m-am trezit dimineata cu versurile astea in minte… si ma urmaresc de cateva ore bune… stau aici langa mine cumintele si ma inteapa cu rautate…
“Hei, te-ai uitat sa vezi ce frig e-afara
Hei, ai utat ca nu ai voie sa visezi ?
Stai si asculta pentru-a mia oara
Si tine minte, tot ce vezi …“
cum s-ar zice ma inteapa si nu prea. e greu la un anumit moment sa penetrezi ceva ce nu da dovada de nici o emotie si pentru care nimic nu prezinta interes. asa sunt eu. sunt blazata si nu as stii sa zic de ce sau din cauza cui. pur si simplu fac chestiile pentru ca trebuiesc facute nu pentru ca asa as vrea eu. m-a demoralizat sa vad “ferma animalelor”. asta nu e un film pentru copii, nu a fost niciodata. george orwell nu scrie carti pentru copii. cartile alea au substrat si esenta. imi aduc aminte ca am citit cartea asta in clasa a 9-a cand am citit si “1948″.. pe moment m-a marcat, dar cu timpul am uitat de ea. m-a marcat pentru ca si asa ma simt eu mai mereu neinteleasa si revoltata de tot felu’ de chestii. cartile lui parca sunt cireasa de pe tort. asa a fost si azi.
si mai era si cafeaua de dimineata, amara si totusi imi rascolea simturile. cafeaua mea este mai mereu amara si uneori trista. e parca un ritual care se innoieste in fiecare zi. tigarea inteapa si ea. si dupa aia oamenii stau si se intreaba de ce lucrurile pentru mine sunt nuantate doar in alb sau negru. se intreaba de ce nu debordez de entuziasm si optimism, se intreaba de ce nu am starea necesara pentru toate rahaturile de cofetarie si se intreaba de ce nu sunt si eu putin mai dispusa sa las de la mine. lucrurile sunt cum sunt si chiar nu au niciodata nuante intermediare. oamenii nu se schimba… ei raman aceiasi numai ca uneori uita cine sunt. asa sunt si eu asa esti si tu… doar ca uneori nu vrem sa recunoastem chestia asta si ne complacem intr-o stare de negare perpetua. e nevoie doar de un mic moment de deja-vu in care sa vezi ce erai si ce incerci acum sa pari. si in clipa aia revezi totul ca pe un film prost pe care il dau astia la teve de sarbatori. e ca si cum ai revedea singur acasa pentru a 100-a oara sau die hard pe protv. asa esti si tu. always the same. asa sunt si eu chiar daca ma ascund dupa pat sau in coltul camerei cand e intuneric. e fix aceeasi poveste veche sau noua.
esti aceeasi persoana cu aceleasi angoase si frici, mania persecutiei este tot aia.. fricile sunt tot ele, temerile nu a reusit nimeni sa le stearga, it just needs a trigger to come out and play again hide and seek…
fucked up
somehow i ended up even more fucked up than i already was a while ago. am atatea flash-backuri si am si cateva regrete chestie pe care am zis k nu o sa o am ever again. i failed miserably. mi-am golit multe chestii in jur cu manutza mea fara sa aud protestatarii sau replicile. am un scut… ala care ma face sa nu mai aud si sa nu mai vad nimic cand m-am saturat. are tepi asa ca as zice ca uneori sunt un arici.
nu mi-a placut niciodata pastele. nu am fost niciodata fan sarbatori. de ce? pentru ca e prea multa bataie de cap pentru nimic. tre sa faci chestii si sa organizezi chestii. am auzit-o si pe asta… eu sa fiu impotriva organizarii.. in fine, anu asta am boicotat pastele si prin asta inteleg ca am fost mai putoare decat de obicei si ca nici nu m-am apropiat de bucatarie. am incercat sa o conving pe mama sa nu faca nici oua rosii si nici miel and shit, dar n-am reusit. ceea ce am reusit sa o conving este sa nu mai faca cozonac si pasca. hey who knows maybe next year renuntam si la celelalte mancaruri specifice si mancam o salata de pui si ne culcam 
boicotarea pastelui presupune si faptul ca anu asta nu merg nici la biserica si nici nu ma uit la tv pana la ora 1, inseamna ca la ora 11 o sa dorm bine mersi fara musafiri enervanti care nu vor sa mai plece. im waaaaay to tired and moodless for that…
prin asta intelegandu-se ca devin si mai antisociala si nesuferita decat sunt de obicei. i’m a real pain in the tushy.
lost inspiration
mi-em pierdut ceva-ul ala care ma facea sa scriu si odata cu scrisul sa pun in ceea ce scriu si o farama din mine. nu mai e personalizat. nu mai e special, nu ma mai reprezinta… nu mai reprezinta un sentiment si nici nu mai simt o nevoie intensa sa imi insir toate sentimentele pe “o foaie de hartie”. se pare ca mi-am redirectionat sentimentele si ele nu mai incap in cuvinte. nu se mai axeaza pe starea lor cea mai pura ci se transforma in gesturi. nu mai port un dialog cu mine si nici nu ma mai contrazic la fiecare pas. nu imi mai atrag atentia multe din chestiile marunte care imi umpleau ziua.
uneori ma simt de parca nu mai trebuie sa imi materializez visele in cuvinte. s-a intamplat cumva ca ele nu mai vina la pachet si sa nu imi mai tremure in varful degetelor. tremura altundeva unde nu mai simt nevoia aia impetoasa de a fi rostite. de parca as fi fost un bolnav care nu se putea exprima fara sa intoarca privirea decat din atingerea tastaturii si tacanitul continuu si acum nu mai am nevoie de ea. ca pe o haina veche pe care nu o mai porti asa am aruncat-o.
chiar daca simt uneori nevoia aproape dureroasa de a urla si de a canta si de a dansa si chiar daca acum cateva zile cantam in masina cum nu mai cantam de mult si aveam o pofta de viata care imi zguduia toate fibrele si inima imi batea tare si o simteam in gat… pur si simplu m-am obisnuit sa imi fie bine (cat de arogant suna asta,nu?)… oh well n-am ce sa fac. toate chestiile care imi pareau such a big deal acum catva timp (sa zicem ani) acum imi par atat de naturale si totusi imi e dor uneori de ingramadeala aia de sentimente contradictorii si de placerea cu care savuram “fructul oprit”… is it just a part of growing up?
am incercat sa retraiesc drumul de la liceu acasa care de fiecare data era plin de zbucium sufletesc ca sa ii zic asa si de tot felu de mici drame si de trairi intense (in my head) si nimic… it was a street like any other. nimic mai mult sau mai putin. am fost cu rolele chestie pe care n-am mai facut-o de ceva timp si still almost nothing.
totusi i feel good about myself si sunt constienta ca a while ago i would have been torn appart by the speed of my life dar acum mi se pare ca totul decurge destul de “normal”. where’s my rush in things? i need a sugar rush to spice things up 
welcome to the jungle…
in ultima vreme pur si simplu am suferit de o lipsa de chef si de interes acuta cu privire la orice sau aproape orice ma inconjoara… desi as putea zice ca sunt cateva chestii care aduc soarele pe straduta mea… dar in general pur si simplu nu am chef sa imi manifest interesul pentru nimic. chiar daca e primavara si chiar daca e frumos si soare afara… desi am momente si zile in care redevin my old self si particip la mici glumite si shotii in general sunt mult prea deprimata datorita faptului ca ma trezesc la 6.40 aproape in fiecare zi si sunt mult prea obosita ca sa reactionez in vreun fel. si cand stau si ma uit in jur vad ca lumea e o jungla in care toti lupta pentru supravietuire si nu pentru a higher meaning chestie care ma dezamageste uneori, dar pe care daca duc lucrurile in extremis as putea sa o inteleg… people are growing up si fac ce au vazut in casa, adica se fofileaza si evita responsabilitati si realizez ca din asta le naste instinctul de supravietuire si asta este lucrul care transforma lumea in care traim intr-o jungla. si cand nu vad motivatie in jurul meu pur si simplu nu am chef. and i hate myself for not beeing in the mood for anything. si in fiecare dimineata ma trezesc si imi spun ca de azi i’m gonna push my limits si o sa le fac pe toate si reusesc in foarte mica masura si seara adorm gandindu-ma ca nici azi nu am putut sa fac toate chestiile pe care le-am vrut si imi propun din nou si din nou. de ce? pentru ca undeva in capsorul meu tare si patrat stiu ca nu e nevoie decat de vointa si de determinare… si iar adorm sperand ca one day ill be the best version of myself. si ziua asta poate sa fie azi sau maine sau poate chiar poimaine dar trebuie sa fie
