traiesc deci exist, scriu deci exist… aberez deci exist, ador sa alerg noaptea pe pajistile din mintea mea, pline de buburuze, in locul unde nu ploua niciodata si unde miroase a mare mereu. imi place sa imi savurez momentul de coffee time insotit de o tigare cancerigena, sa imi fac planuri, sa ma trezesc dimineata si sa imi deschid sifonierul si sa miroasa a premier jour si sa ma uit si sa imi zic ca nu stiu cu ce ma imbrac. si sunt zile cand toate astea sunt intoarse pe dos. asta e secretul si misterul, asta e straina care a batut la usa ta si n-ai vrut sa raspunzi. si dupa aia te-ai intors ca un catelus si ai dat telefoane si nimeni nu raspundea. poate nu te-a vrut inapoi, poate mai trebuie sa insisti. a refuzat sa iasa intr-o noapte de sambata seara cu tine… si a doua zi zicea ea ca vrea sa iasa . cine e tipa asta? de unde a aparut, de ce e plina de contradictii si de mistere. de ce azi e innebunita dupa rosu si maine dupa verde si peste cateva zile it’s all black… de unde atata mister si de ce atata pasiune pentru nimicurile celorlalti. de ce i se par interesante chestiile pe care tu nu le apreciezi si chestiile esentiale sunt niste clisee lipsite de importanta. unde a plecat acum? cand se intoarce? cine conteaza cu adevarat in lumea ei in care nimeni nu pare de neinlocuit? cine e tipul despre care vorbeste cu drag? exista sau e doar o fabulatie a mintii ei ravasite si incalcite?
de unde atatea dileme si intrebari?
si atunci m-am pierdut intre versuri… exact cand ma gandeam ca nu a ramas nimic de zis… ca toate chestiile pe care le-am zis si le voi mai zice sunt atat de simple incat n-ar putea sa conteze pentru viata nimanui, nici macar pentru a mea. de cele mai multe ori cuvintele mi se imbulzesc in degete si vor sa iasa, dar nu stiu in ce ordine ar putea sa se strecoare ca sa aiba un sens… asa ca de cele mai multe ori nu au. asa sunt eu un mic haos ordonat de niste reguli stiute doar de mine si care au logica pentru 2 maxim 3 oameni care sunt aproape la fel. aia sunt aia care conteaza. aia sunt cei care stiu ca daca rad nu sunt neaparat vesela, daca plang nu inseamna neaparat ca m-am intristat ci poate la fel de bine sa insemne ca ma prefac. sunt oamenii aia care stiu ca nu o sa recurg la nici o strategie ca sa obtin ceva de la ei. sunt oamenii aia pe care ii port undeva in suflet… nu neaparat intr-un coltisor… cred ca sunt undeva central… pentru ca sunt niste oameni frumosi sau asa ii vad eu. sunt si ei niste straini frumosi pentru unii, niste oameni pentru altii si pentru mine sunt EI. nu au nevoie de descrieri… si ei sunt purtati de muzica si nu de cuvinte, sunt purtati de taceri si nu de cuvinte. restu sunt elemente ajutatoare pentru a sustine relatii care sunt lipsite de vreo importanta covarsitoare.
mai ales pentru cei terorizati de saracie ca mine 
)
asa ca…wish me luck with my merry mood
